“Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenţa constanţa, greu de evitat şi imposibil de strunit, în tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimtitul nu are un cod de reguli, dar se comportă că şi cum l-ar avea.ÎI vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon, însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului.”

Bunul simt? Mai există sau este ceva ce poţi găsii doar în manualele de istorie la capitolul lucruri dispărute, alături de dinozauri şi mamuţi? Eu cred că a dispărut. Aud mult prea des bătrâni care spun acest lucru când stau în picioare în tramvai când tinerii care vin de la şcoală folosesc abuziv toate scaunele. Cred că bunul simţ  a dispărut din toate păturile sociale şi din toate categoriile de vârstă. Ştiţi cum se spune omul evoluează, luptă pentru supravieţuire, renunţăm la lucrurile de care nu avem nevoie. Şi totuşi eu cred că bunul simţ  mai există, doar că este foarte rar, fiind pe cale de dispariţie. Bunul simţ se întâlneşte mai ales la oamenii simpli, oamenii de la ţara, oamenii care au un respect deosebit pentru cei cu şcoală, medici, profesori, ingineri, nu-l vei auzi pe un astfel de om să se adreseze altfel decât cu “domnule doctor,va rog frumos ajutaţi-mă să mă fac bine”, “dacă domnul inginer spune asta,atunci aşa este” , “domnule profesor, ce înseamnă cutare, eu nu ştiu că n-am carte”, ţinerii care au cei şapte ani de acasă îi respectă pe vârstnici, chiar dacă uneori sunt jigniţi fără motive temeinice, mi se pare firesc că tinerii sau copiii aceştia să se mai revolte din când în când dacă sunt nedreptăţiţi.

Pe scurt, bunul simţ şi respectul sunt cam acelaşi lucru. Nesimţirea are şi ea unele părţi bune. Trebuie să fii nesimţit câteodată că să nu-ţi mai pese, un fel de autoapărare. Nesimţire e totuna cu lipsă de respect, nesimtitul e şi cel cu şcoală şi cel cu bani, precum şi cel amărât, nesimţiti suntem toţi într-un fel sau altul. Cu cei din jur sau chiar cu noi înşine. Da! Poţi să nu ai nici măcar bunul simţ propriu, faţă de tine. Personal cred că această este cea mai gravă formă de nesimţire.

În încheiere nu pot să spun decât un singur lucru:Bunul simţ există,doar că suntem prea nesimnţiţi că să îl folosim.

Dacă nu ai citit Ghidul Nesimţitului poţi să il downloadezi de aici : Carte

Ni se spune să învăţăm bine şi să ne găsim un loc de muncă. În loc să ne înveţe cum să ne deschidem o afacere şi să fim pe cont propriu, ei ne învaţă cum să completăm un Curriculum Vitae. Cred că România a rămas puţin în urmă la capitolul învăţământ: cadrele didactice sunt din ce în ce mai puţine, nimeni nu vrea să mai vină să lucreze în învăţământ, dotările sunt destul de proaste, iar programa şcolară, eu personal o consider învechită. Învăţăm multe lucruri de care nu vom avea niciodată nevoie, lucruri pe care trebuie pur şi simplu să le toceşti, să le memorezi, fără să le înţelegi şi apoi să i le dictezi profesorului. Aceasta este reţeta dacă vrei să ai numai 10 în şcoală şi apoi, după ce o termini, să nu mai ai nici un viitor.

Aş vrea să ni se dea mai mult libertatea de a alege ce vrem să învăţăm. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să spun că ar trebui să facem numai ceea ce ne place, dar informaţia ar trebui structurată altfel, mai interactivă, mai interesantă. Ar putea să existe o structură de bază, care să fie învăţată de toţi şi care să conţină informaţiile de bază şi tot ce ne trebuie în viaţă, şi o parte pe care să o aleagă elevii în funcţie de aptitudinile şi de dorinţele lor. Astfel, învăţământul ar fi mai interesant, iar tinerii nu ar mai fi debusolaţi când ar ieşi de pe băncile şcolii în viaţa reală. În plus, s-ar duce la şcoală de placere şi nu ar mai avea acea dorinţă teribilă de a auzi cât mai repede clopoţelul pentru a pleca acasă.

România are nevoie de o schimbare, învăţământul are nevoie de o schimbare. Oamenii sunt singurii care pot face aceste schimbări, însă, înainte să poată schimba ceva, trebuie să se schimbe pe ei şi acest lucru este mai greu. Învăţământ înseamnă elevi, profesori, şcoli şi materie. Nu ştiu sigur cu ce ar trebui să începem schimbările, cred că în paralel cu toate odată. Dar cine, oare, o să aibă curajul să schimbe ceva? Probabil răspunsul este «noua generaţie». Tinerii sunt mai deschişi la schimbări, cu ei ar trebui să înceapă totul. Şcoala şi profesorii ar trebui să îi ajute să îşi dezvolte capacităţile la maxim şi să le dea posibilitatea de a alege, să îi îndrume, nu să le interzică din start dreptul la o opinie şi o părere proprie.

Aş putea să mai spun multe despre situaţia învăţământului, dar, poate, pe mine nu o să mă credeţi, am terminat liceul anul acesta, acum întrat în “viaţă”, însă am găsit un citat de-al lui Eminescu care este astăzi mai actual ca niciodată, de parcă poetul ar fi scris aceste lucruri astăzi: «Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinte naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi … cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala, au uitat tot… »

Pierdem mult timp în faţa calculatorului, timp pe care am putea să îl folosim mai eficient, dar aceasta este generaţia din ziua de astăzi ,mereu in mişcare, avidă după informaţie.Recunosc, biblioteca personală este foarte redusă.Nu imi permit să consum banii pe cărţi.Poate atunci când o să am banii mei am să imi cumpăr şi cărţi.Acum prefer să îmi folosesc banii in alt scop, mai ales  că există multe biblioteci.Acest articol mi-a adus aminte de faptul că am permis de intrare in Biblioteca Nicolae Iorga, o bucată de hârtie mototolită, cu un miros….de vechi.Cred ca nu l-am mai folosit de câteva luni.Timpul mă presează atât de mult incât nu mai pot să citesc în sala de lectură.Prefer să citesc acasă sau în maşină.Cititul în sala de lectură este diferit.Acolo eşti doar tu şi o carte.Liniste.În faţa ta apare o noua lumea.Acesta este cel mai interesant lucru la carţi ,poţi să trăieşti alte vieţi diferite de a ta.Eşti propriul tău regizor,în timp ce citeşti, imaginaţia lucrează.

O carte te poate face să plângi sau să râzi.Te invaţă să trăieşti, îţi deschide apetitul de cunoaştere.Nu cred că o bibliotecă este un loc de întâlnire.Nu am încercat până acum să programez o întâlnire in bilioteca.Cred că este un loc de întâlnire cu tine.Pentru o oră, laşi tehnologia deoparte,uiţi de zgomotul oraşului,uiţi de probleme şi incepi să trăieşti printr-o carte.O carte pe care ai ales-o singur dintre miile de cărţi.Poate ai luat-o după titlu, sau este scrisă de un scriitor  celebru,s-au ţi-a fost recomandată.Nu contează. În cărţi  găseşti informaţii.Astăzi puterea stă în informaţie.Cel ce deţine informaţia ,deţine puterea.Cărţile te învaţă să alegi,îţi dau opţiuni.Singurul dezavantaj este acela că o să vrei mai mult.Nu ai să te mai mulţumeşti cu putin.Ai să te revolţi, ai să iţi creezi propriile concepţii.Mulţi nu au să accepte acest lucru.

Nu ştiu ce împresie a reuşit să vă lase acest articol.Nu sunt un şoarece de bibliotecă, nu trăiesc doar din cărţi,însă sunt adeptul sintagmei “încearcă-le pe toate” ,pornind de la carţi pâna sporturi extreme.Prea mult timp nu ai.Deci ai grijă cum îl foloseşti.După ce aţi terminat de citit acest articol aş vrea să vă aduceţi aminte ultima carte citită.Când s-a întâmplat acest lucru?Cum a fost?De ce a-ţi citit-o? După cum spunea cineva ,”O carte citită te ajută să te descurci altfel în viaţă” .Cred ca are dreptate.Nu uitaţi,”cărţile educă spiritul”….

Am venit în Ploiesti acum 4 ani, la şcoală. Mi s-a părut un oraş interesant. Şi acum cred la fel. În inocenţa mea de boboc, îl credeam un oraş liniştit. Până când mi-au furat banii. Asta e, se mai întâmplă. Tot aici am cunoscut şi plăcerea pe care ţi-o oferă transportul în comun. Cei care merg cu traseul 30 cunosc situaţia. Într-o dimineaţă, era atât de aglomerat, încât doar eu am intrat în el, ghiozdanul meu a rămas afară. În «30 » am învăţat mai multe despre conflictul dintre generaţii decât dacă aş fi citit toate studiile de specialitate din acest domeniu. Se întâmplă nişte lucruri foarte ciudate: unii oameni se minunează dacă le oferi locul şi, pentru 2 staţii, îşi schimbă părerea despre tineri; alţii se simt ofensaţi şi spun că nu au nevoie de loc, dar îi văd cum se chinuie şi transpiră cu mâna agăţată de o bară. La început eram foarte conştiincios şi îmi făceam abonament lunar. Apoi, văzând că nu vine niciun controlor, nu mi-am mai luat abonament. Am omis un singur lucru: controlorii nu vin iarna că le îngheaţă mâna pe amendă, dar, cum a venit primăvara, au venit şi ei. Prima mea amendă! Ce amintire. Totuşi, emoţia a trecut repede pentru că au urmat multe după. Sunt şi lucruri frumoase în Ploieşti, doar că suntem prea ocupaţi să le vedem. Spuneţi-mi ultima oară când aţi fost în parc. Sau ultima oară când aţi fost la teatru sau la o terasă. Nu, sunteţi prea zgârciţi, daţi banii cel mult pe o mâncare de fast-food, ca apoi să vă plângeţi că sunteţi graşi.

Cel mai mult îmi place Sala Sporturilor. Este locul cu cele mai interesante lucruri pe metru pătrat din Ploieşti. Aici se află unul dintre simbolurile Ploieştiului: Asesoft şi cei care au fost la cel puţin un meci, cunosc fenomenul. Bucurie şi tristeţe, entuziasm şi dezamăgire, speranţă şi, nu în ultimul rând, majorete. În acel parc poţi găsi orice: de la copii cu biciclete, la curse de maşini şi motociclete; de la tineri îndrăgostiţi, la cupluri care au celebrat deja nunta de aur; vezi feţe triste, vezi feţe vesele, vezi iubire, vezi ură, vezi competiţie, vezi cerul, asta dacă nu ţii mereu capul plecat.
Lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost acela că oamenii încă fac sport. Am văzut oamenii cu câini care alergau, bunici care făceau jogging cu nepoţii, oameni care veneau de la muncă, îşi schimbau încălţămintea şi, pentru o oră, uitau de job, uitau de probleme, erau doar ei, pur şi simplu ei.

Nu sunt din Poieşti, încă nu îl cunosc şi nici nu cred că îl voi cunoaşte, de fapt sunt mulţi ploieşteni care nu îl ştiu. Aceasta este doar o simplă părere, nu poţi să spui că ceva îţi place sau ceva nu îţi place. Fiecare om are propria opinie, bazată pe propriile experienţe şi trăiri, dar, înainte să spuneţi că este doar un oraş murdar cu oameni mediocrii, vă rog mai analizaţi-vă părerea, pentru că doar ignoranţa şi nepăsarea vă face să gândiţi aşa.

Claudiu Popa

P.S : Încă un articol din seria “Dacă nu ai timp să scrii acum, publică ceva mai vechi” ) Însă acest articol este un omagiu adus Ploieştiului, oraş în care am stat 4 ani.Acum o să urmeze Sibiul…..

Am scris acest articol acum 2 ani.Daca nu imi vedeam numele scris sub el nu stiu daca il mai recunosteam.Motivation!!!!

Astăzi m-am trezit foarte bine, pot să spun “cu zâmbetul pe buze”.Nu stiu de ce, nici măcar nu îmi aduc aminte ce am visat, dar cred că a fost ceva frumos.Astăzi am realizat pentru a nu stiu câta oară ca viaţa e plină de probleme dar asta o face frumoasă.Astăzi mi-am dat seama că sunt un băiat de bani gata.:) Poate vă intrebaţi cum am ajuns la acestă concluzie, pai simplu, am luat salariul de o saptămână şi gata banii!!!.Viaţa merge înainte cu următorul salariu.O piesa veche de la Sarmalele Reci.Special pentru cei care stau cam mult pe Internet ) Enjoy